DECEBAL ...
Pe o stâncă rece într-un vârf de munte,
Lângă trecătoarea către răsărit,
Cu o barbă deasă și fire cărunte,
Se-odihnește un om tare istovit.
Ochii lui sunt ageri, fața e brăzdată,
De-ale vremii urme dar și de război,
Pe arma de luptă mâna-i încleștată,
Căci năvălitorii au venit șuvoi.
Își adună-n taină gânduri nerostite,
Sub umbrele nopții care au trecut,
Pe cărări de piatră și stânci ascuțite,
Coboară tăcerea peste al său scut.
Fiul lui Scorilo, Decebal e rege,
De două decenii e de neînvins,
Nu îi este frică de a morții lege,
Dragostea de țară în el s-a aprins.
Priceput în toate, iscusit la faptă,
E abil în luptă, strașnic și viteaz,
Înțelept în planuri, răbdător așteaptă,
S-atace dușmanul, să nu-i dea răgaz.
Dar pare că soarta i-a întins o cursă,
Curajos acceptă ce-i scris în destin,
Pe a vieții masă cupa este pusă,
Fără să regrete bea al ei pelin.
Cerul este negru, norii se adună,
Sunete de jale scot sabii de fier,
Soarele dispare plânge blânda lună,
În umbrele nopții lacrimi curg din cer.
Brazii se îndoaie, vântul se-ntețește,
Sângele ca râul curge pe pământ,
Vulturul se-nalță, Roma biruiește,
Pe drumuri cad trupuri, Decebal e-nfrânt.
Dar decât robie-n aspră umilință,
Decât lanțuri grele și batjocorit,
Pune capăt vieții prin a sa voință,
El e dacul liber de necucerit.
Lasă moștenire dragostea de țară,
Pentru toți urmașii care vor veni,
Glia strămoșească este o comoară,
Pentru totdeauna ea va straluci.
No comments:
Post a Comment